Povestea mea - Mihaela

Scrie povestea omului drag pe care l-ai pierdut! Ii pastrezi vie amintirea si ii ajuti pe ceilalti membri ai forumului sa vada ca anumite stari si ganduri sunt "naturale" si nu e nevoie sa intre in panica. Fii sincer(a) si astfel ii vei ajuta pe ceilalti!
Avatar utilizator
MihaelaV
Administratorul site-ului
Mesaje: 7
Membru din: 10 Iul 2015, 15:37

Povestea mea - Mihaela

Mesajde MihaelaV » 18 Sep 2015, 00:08

Textele acestea le-am publicat pe blogul cu care am inceput totul: doliularomani.wordpress.com. Mi-am iubit mult tatal. Aceasta e poveste primului an de doliu in familia mea.

25 decembrie 2009, ora 7.00 dimineața, după o noapte zbuciumată, cu treziri la 1.00 și la 4.45 (când ne-am trezit de fapt toți 3, mergând la toaletă). Îmi sună telefonul mobil pe numărul notat pe bilețelul asistentei de la Spitalul de Urgență. Sărim din pat și eu și fratele meu.
“Vă sun de la Spital. Sunteți doamna Vlad?”
“Da, spuneți”, cu amară nerăbdare.
“Sunteți fiica domnului C. Vlad?”
“Da, eu sunt, știu despre ce e vorba, spuneți!”
(pauza 15 secunde)
“Îmi pare rău să vă spun, dar domnul Vlad a decedat …”
(pauză 20 secunde)
“A făcut 2 stopuri cardiace pe timpul nopții, unul la ora 1.00 și altul la 4.45, când n-am putut să mai facem nimic. Dar s-a muncit la el, să știți, toți doctorii din spital”
“Și acum cum să facem?”
“Veniți în 24 de ore la morga Spitalului. Îmi pare rău” (Nu și-a cerut scuze și penttru faptul că nu ne-a lăsat să intrăm în seara anterioară în salon.)
Am început să plâng, apoi a început și fratele meu. Urletele noastre au trezit-o pe mama, care a venit repede în sufragerie să îi povestesc. “și a muriiiiiiiiiiiit!” încheiat cu un răcnet lung. A început și ea să urle, repetând jalnic “Eu nu știu să trăiesc fără tineee!”
Nu ne-am mai zbătut să deschidem caz de culpă medicală. Tatăl meu nu a avut nicio boală știută. Doar a ținut să dea zăpada de pe mașina lui și a vecinului (“să nu se supere că i-am aruncat zăpada mea peste mașina lui”), până i s-au încins plămânii. Poate dacă n-ar fi nins în iarna lui 2009, mai era încă aici. Sau poate “sunase ceasul”.
E de înțeles că nu mai există Crăciun. Și o casă exuberantă este acum o casă foarte tristă, cu o fantomă prietenoasă care ne veghează mereu.

26 decembrie 2009: Cea mai lunga cale, de 50 de m. Zăpada sticloasă îmi scârțâie sub picioare și nu știu cum rezistă sub greutatea uriașă a durerii și groazei pe care le am în mine. Pașii se îndreaptă cu o hotărâre scârbită, revoltată, uimitoare prin energia lor. De unde atâta putere pentru a înainta, cu mult în fața grupului, grăbită să “scap” de acest moment unic din viață. Unic în hidoșenia lui irepetabilă. Nu vreau să mă țină nimeni de mână, sunt clipe sacre, atât de intense că mi-aud sufletul urlând.

Nimeresc într-un spațiu mic, unde cineva vinde lumânări, și apuc să întreb unde sunt depuse sicriele. Mi se indică o direcție și iarăși mă “grăbesc” într-acolo. Cobor niște trepte și încep să zăresc chipuri cunoscute, trupuri calde, încă vii, amețite de mirosul înăbușitor de lumânare, tămâie și trupuri fără viață. Mai fac 2 pași, izbucnesc într-un zbiarăt nedisimulat, care umple tăcerea specifică unei capele. “Tăticuleeee!” El e, l-aș recunoaște oricând, chiar dacă de obicei glumea într-una și acum stă încruntat, chiar dacă de obicei m-ar lua în brațe cu cel mai mare drag și acum stătea încremenit … Dar, dacă stau bine să mă gândesc, totuși nu e el. El nu mai era în camera aia, era … altundeva, pretutindeni.
Uneori am senzația că dimineața zilei de 26 decembrie, după o noapte de priveghi în lipsa “mortului”, nici n-a avut loc …. Că doar am visat-o, așa cum mi s-a mai întâmplat o dată sau de două ori, mai demult, să visez că moare tara.
Mă înfioară acea secundă în care devii din “ființă’, “persoană”, “om”, “tată” un “cadavru”, “trup”.
Totuși, e foarte bună trecerea de la “mortul pe masă în sufragerie” la “mortul în capelă, cu alți morți”.
Februarie 2010, pe Facebook: "În 25 decembrie 2009 am început o viață nouă, incredibilă… fără tata.. și, plângând, simt nevoia să vorbesc despre el. Bărbatul vieții mele, căruia îi datorez 80% din tot ce sunt acum, cel mai dragastos tată, cel mai îndrăgostit soț, niciun superlativ nu e prea mult…
O lună abia mi-am păstrat echilibrul, în a doua am început să zambesc iar … voi sti ca mi-am mai revenit abia când o sa reîncep sa ii fac pe altii sa râdă… calitate pe care de la el o am (și eu și fratele meu), cel mai plin de viață om pe care l-am iubit și care astfel ne-a amăgit că este nemuritor!
Fiecare zi e așa de increbilă, un lung vis urât, un gol în inimă, un dor care pulsează, o durere ascuțită care sufocă… dar nu e mai puternică decât dragostea, care, pe zi ce trece, sporește, înlocuind tristețea.
19 august 2010, pe blog: "De ce povestea mea are dramatism (în afară de faptul că mi s-a întâmplat mie, nouă) – în ordinea în care îmi vin în minte:
a. are iz de culpă medicală
b. s-a întâmplat de Crăciun, o zi de fericire altfel
c. tata era un om “pâinea lui Dumnezeu” și noi eram așa zisa “familie perfectă”
d. mama avea o relație de dependență cu el, iar asta se întoarce acum împotriva ei
e. avea 49 de ani și nicio boală de care să știm.

22 aug 2010: "Noi intrăm în a 9-a lună. Vestea bună e că e mai bine ca acum o lună și mult mai bine ca acum 5 luni.

Mai puțin bine e că este foarte liniște. Lipsește liderul inspirațional, eroul, “motorul de căutare” universal, cu o soluție pentru orice, cu o glumă șugubeață la fiecare câteva minute.
Azi a fost o zi de duminică dintre cele plăcute. Am luat prânzul toți 3, ne-am uitat la televizor, am făcut curat, ne-a vizitat bunica, aproape că am reușit să trăim în prezent.
Nu mergem la cimitir decât foarte rar, nici măcar lunar poate, pentru că nu putem. Chiar dacă e destul de aproape de casă.
Prietenii de familie s-au împuținat, vizitele și telefoanele s-au rărit. Contrar promisiunilor de la primele pomeni. Sunt multe zile în care existența în oraș (sau pe o rază de 100 km) a unui grup de suport pentru văduve ar fi avut un impact semnificativ… Numai o femeie care a trecut prin asta poate fi o parteneră bună de conversație sau de petrecut timpul liber….

Mai e mult până când viața o să meargă înainte. Combustibilul necesar pare să fie o resursă naturală neregenerabilă. Așa pare acum, sper să nu fie așa. Eu am preluat informal rolul de “energizator” și facilitator al familiei și nu e o sarcină ușoară.
Noua normalitate a cam sosit. Au."
24 august 2010: Se zice că nimeni nu e de neînlocuit.
Partea proastă e că ne dăm seama că nu suntem atât de speciali, unici, memorabili cum credem acum.
Partea bună e că, într-o oarecare măsură, golul monstruos lăsat când cineva pleacă (uneori ireversibilă) poate fi umplut de altcineva.
Uneori poate e nevoie de mulți de altcineva la un loc ca să nu se simtă durerea sfâșietoare a lipsei acelui cineva. Poți să fii înconjurat de 100 de oameni și să te simți singur. Un om, care e doar “cineva” pentru alții, este totul pentru tine. Pentru o perioadă.
M-au speriat mereu declarațiile astea înfocate, pline de disperare: “ești totul pentru mine”, “nu pot trăi fără tine”, “ești sensul vieții mele”. Poate ar fi bine să ne controlăm mai mult, pentru că într-o zi creierul nostru chiar va începe să creadă cuvintele astea și deznodământul nu e favorabil.
După 4 luni, m-am mutat înapoi în casa părintească, pentru a fi “mai mulți”, ca să se audă mai multe voci în casă, ca să ne prefacem neipocrit și prost jucat că nu lipsește nimic."
24 august: "În ultimii 3 ani, părinții mei au locuit singuri, ca doi îndrăgostiți la 50 de ani, care tocmai își redescopereau viața de cuplu, după ce copiii crescuseră mari și erau plecați la București, la studii.
Luna VIII: zilele au început să treacă mai repede. Nu știm când s-a făcut deja toamnă, urmează pomana de 9 luni, apoi cea de un an…
-Prima petrecere de familie (un botez) – la care a participat reprezentativ doar fratele meu. În semn de “protest” față de ideea de petrecere cu lăutari la mai puțin de 1 an după.
Luna VI, VII
– M-am angajat în orașul natal, dar sunt multe zile plecată. M-am reobișnuit să locuiesc “cu părinții”, cum ar veni, doar că e doar mama. A durat ceva timp până când relația a devenit mai “relaxată”, iar acum ne înțelegem bine. Mama merge la serviciu și atât; nu prea iese din casă, de teama că cineva o să o vadă în noua ipostază: de văduvă.
Luna V: zi cu zi
– Prima onomastică a lui – cimitir

– Prima noapte a mamei singură în casă – din toate timpurile.

Luna IV: zi cu zi
– M-am hotărât să plec din București, lângă omul care în acel moment avea cea mai mare nevoie de mine. Păreai cel mai bun lucru de făcut.
– Ziua mea de naștere – nu am organizat nicio ieșire, niciun suc, în semn de “protest” că nu pot să să primesc urările simpatice, pline de mândrie și dragoste autentică.
– Primul Paște – despre învierea morților ….
Luna III: oră cu oră
– Ziua de naștere a mamei – cum să urezi “La multi ani” unei femei care nu vede dincolo de ora următoare?
– Aniversarea a 27 de ani de la căsătorie
– 1 și 8 martie. Florile de la copiii sunt absolut inutile. Nu pot înlocui obiceiul simpatic și relativ recent dobândit de a “avertiza” cu o seară înainte: “Vezi că mâine o să-ți iau ceva”.
Luna II: minut cu minut
– Prima zi a Îndrăgostiților – m-a surprins cât de afectată a fost mama în această zi “importată”
– Prima ieșire cu mașina devenită acum a noastră – întunecată de un răsunet în spatele minții: “Abia aștept să ajung și eu să conduc mașinile voastre, ca să le bruschez așa cum faceți voi acum”. Lacrimile obstrucționează vizibilitatea. N-am putut să conduc încă vreo 2-3 luni.
– Ziua de naștere a fratelui meu. 22 ani.
Luna I: minut cu minut
– Prima zi de serviciu: o lună aproape fără randament, fără reacție.
– Prima masă, 3 furculițe în loc de 4. Fără cuvinte. Jale.
– Primul revelion – sub anestezia șocului încă puternic. Și era pentru prima oară de mulți ani când chiar aveam un aranjament frumos făcut.
– Crăciunul – care nu va mai exista niciodată. Primul an în care nu am știut exact ce cadou să le iau părinților de Sărbători.

Multe zile insipide, șterse, abținându-ne să nu izbucnim în plâns, pentru a nu-l “întărâta” pe cel de alături.
Încă nu a venit momentul pentru:
– Prima glumă a lui, spusă de unul dintre noi.
– Primele poze de familie pe care să ne putem uita fără să ni se fisureze inimile prea tare.
– Ziua în care să pot povesti cuiva ce om extraordinar, fără cusur a fost. A fost, da … Că de nu ar fi, nu s-ar povesti
– Ziua în care să scriu o poveste pentru acest blog fără să consum un pachet de șervețele …"

26 august: Totul este aproape bine… în zilele când nu plânge mama.
Ne luăm cu serviciul, cu ale tinereții gânduri călătoare, cu întocmirea de planuri de viitor.
Cursul zilelor este ca un grafic care urcă și coboară sub forma unor cocoașe, una după alta, una bună, una rea. Unele zile în care sentimentul golului este mai mic și, la suprafață, toată lumea este bine, echilibrată, puternică. Și altele în care nori negri poposesc cu orele lângă tavan și o mult prea familiară apăsare se instalează.
Cum orice om normal caută să îi fie mai mult bine decât rău, și eu mă străduiesc să alung norii grei de câte ori îi simt că se adună. Am învățat încet încet să nu mă mai tem așa mult de orele întunecate, pentru că “așa e viața”! Nu există bine fără rău, cum nu există zi fără noapte sau viață fără moarte.

Am mai citit undeva pe un blog despre niște copii care spuneau despre mama lor văduvită că au o legătură de tip barometru: când mama este bine și noi suntem bine; când mama plânge, oftează și are ochii goliți de pofta de viață, tristețea ei este contagioasă instant.
Din păcate, relația dintre 2 oameni, indiferent cât de apropiați, nu respectă principiul vaselor comunicante: când sufletul unuia e plin, să îi poată transfera celuilalt niște “apăsare”, pentru a se simți amândoi la fel de bine sau de rău – depinde cum privești lucrurile.
28 august: Există un cântec duios, care spune “A venit, a venit toamna / Acoperă-mi inima cu ceva” …

În dimineața asta, ne-am trezit târziu, sâmbătă fiind.
Pe canapea, în fața televizorului prin care adesea privim, o strâng în brațe strâns pe mama.
Aș vrea să îi spun: Te iubesc, pentru cât de puternică ești, pentru că nu te-ai dezintegrat în milioane de bucăți din cauza durerii. Sper din îmbrățisarea mea să înțeleagă asta. Chiar dacă își dorește să fi fost tata cel care o ține în brațe, spunându-i ce mult o iubește. Dar nu așa ca în salvare “Dacă mor, să știi, măso, că te-am iubit …”

Prin fereastra termopan, privesc la primele frunze de toamnă, ruginii…. Au trecut 3 anotimpuri peste noi … Și câte or mai trece …
29 august: Am descoperit azi ce poate fi mai rău decât să te uiți la poze de familie prea devreme.
Este întâlnirea cu “sosii” fidele, oameni care seamănă izbitor cu persoana al cărei dor înlăcrimat îl porți cu tine oriunde te duci.

Am avut azi ghinionul unei astfel de întâlniri întâmplătoare, cu un văr primar al tatălui meu, cu care nu mai stătusem de mult timp așa de aproape (în stație, așteptând același autobuz). Având trăsături ale feței comune, voce asemănătoare, unele gesturi chiar, aproape că nu am putut purta un dialog coerent cu sărmanul om nevinovat. În alte condiții, mă laud că aș fi putut închega chiar o conversație plăcută, chiar și cu rude despre care nu știu foarte multe lucruri. Au fost însă cele mai lungi 10 minute din ultima vreme, cu un contact vizual minim, salvată de șervețel.

Muuuult mai neplăcute sunt însă ”regăsirile” cu oameni care, surprinzător, încă nu au aflat și e nevoie de o istorisire. Nu-mi place să vorbesc despre moartea nimănui, darămite despre una din familia mea.

Și apoi, cine te mai crede că după 8 luni încă îți mai vine să plângi și îți tremură vocea când vorbești despre ce a rămas în urmă?
Aseară am avut un vis inspirat din “La vie en rose”, vizionat înainte de culcare. Se făcea că îl sunam pe tata să îl întreb la ce oră ajunge exact, ca să știm, că eram îngrijorați …. Nu mi-a răspuns la întrebare …

25 sept 2010: Nu merg la cimitir pentru că nu înțeleg ce aș căuta acolo. Pot să vorbesc cu el și de acasă, nu trebuie să dau socoteală nimănui pentru frecvența, durata și natura vizitelor, nu simt nevoia să mângâi crucea de piatră sau să “îngrijesc” mormântul – nimic din acestea nu definesc relația mea cu tata de după moarte. Se pare că unii ar merge la cimitir pentru a cere sfaturi, a aprinde o lumânare “la căpătâi”, dar pe mine nu mă “impresionează” aceste lucruri, deci nu le practic, nici măcar de ochii altora. Dragostea, dorul și durerea mea le port cu mine, ca pe un accesoriu ascuțit pe o rană amorțită.

Astăzi, cu “ocazia” pomenii de 9 luni, am mers totuși, pentru a mă “testa”, să văd cum mă mai simt față de acest loc hâd. Și am avut o surpriză trist-caldă, descoperind că lacrimile nu mai curg năvalnic și deznădejdea nu mai e la fel de mare. Poate și pentru că mama era așa de “sedată” încât nu plângea deloc, de parcă eram la mormântul unui străin. Era bine că nu mă mai doare așa de tare, că mi s-au “încețoșat” multe din amintirile groaznice din preajma înmormântării, că puteam să privesc lespedea rece cu oarecare detașare. Dar era și rău, pentru că asta însemna începutul uitării.

Acum înțeleg de ce crucile se ornează cu pozele celor “trecuți în neființă”, de ce oamenii își tatuează numele dragi pe piele, de ce în casă rămâne la vedere cel puțin o fotografie cu forma pământească a omului – pentru că mintea noastră vrea să ne protejeze de durere și începe să șteargă “materialul” generator de nefericire. Și mă simt tristă și vinovată că nu mai plâng în fiecare zi, că uneori trec chiar sferturi de oră fără să mă gândesc la el, că evit să îi pomenesc numele și să povestesc întâmplări cu el, că mă descurc singură și nu oftez după sfaturile lui.

Nu vreau să te uit, doar să merg mai departe …. Așa cum știu că și tu ai fi vrut să fac!

11 nov 2010: Mie una nu îmi vine să cred că au trecut 11 luni deja și în curând “facem” anul. Într-un fel, amintindu-mi câtă durere am simțit în tot acest an, nu-mi vine să cred că sunt încă vie, că organismul meu a rezistat și am reușit chiar să mă descurc bine în toate situațiile în care m-am aflat (majoritatea profesionale).

Și fără sprijinul “moral” al unui partener de viață. Deci poate e adevărat că Cineva ne dă o putere incredibilă, pe care nu am fi vrut vreodată să știm că o avem în noi.

Care e unitatea de măsură pentru durerea despărțirii permanente și premature?

Poate fi evitată complet durerea doliului? Răspunsul meu foarte personal este NU: în momentul în care moartea unui om nu zdruncină ceva în tine înseamnă că întreaga relație cu acel om a fost superficială și lipsită de dragoste.

Dragostea doare. Doliul doare.

Poate fi diminuată durerea doliului? Răspunsul meu “clasic” și ipocrit este: cu timpul, DA. Într-adevăr, ipoteza e verificată și de mine – viața merge mai departe. Nu zice nimeni că este ACEEAȘI viață de dinaintea morții persoanei dragi.

“Metoda” de diminuare pe care nu o recomand este obsesia dinaintea morții. Se zice că “îngrijorarea e ca și cum te-ai ruga pentru ceva ce nu îți dorești”. A te gândi excesiv de mult la moartea subită a unei persoane dragi în viitorul apropiat nu va face ziua morții ei mai ușoară, dar ziua de azi sigur va fi mult mai grea. Avantajul e că vei prețui mai mult timpul petrecut acum cu acel om, dar vei uita de tine și “responsabilitatea” pe care o ai față de tine însuți de a fi bucuros cât mai mult timp posibil. Când va fi momentul, suferința va fi aceeași ca și când nu ai fi obsedat.

21 nov 2010: În mod normal, în perioada asta ne-am fi pregătit pentru sărbătorirea vârstei de 50 de ani, pe care i-ar fi împlinit tata pe 1 decembrie. Dar azi 21 noiembrie comemorăm – este Vovidenie sau Ovedenie, zi în care se pare că “se deschid Cerurile”, zi în care lumea pe la noi merge la cimitir să aprindă lumânări și să lase flori.

O durere mult prea familiară îmi dădea târcoale încă de ieri. În casă stăruie încă urmele unui om care nu mai este. Adorm cu dorul în suflet, mă trezesc cu gândurile tulburate de absența lui. Pun aceste stări pe seama faptului că nu prea am stat pe acasă în ultima vreme și că afară e frig și gri și că multe lucruri seamănă dureros cu acele prime zile de jale. Și pentru că anul trecut pe vremea asta încă vorbeam la telefon și îmi umplea inima de un bine imposibil de descris.

Am mers să spălăm mormântul de piatră, sub care putrezește tata. În timp ce noi îl mai așteptăm încă acasă și îi auzim râsul și alintele… Și mama face la fel de multă mâncare ca înainte, deși nu mai suntem patru …

Vin cele mai grele Sărbători: Nu mai pot asculta colindele mele preferate, pentru că acum nu le mai suport. Nu mai pot ura cuiva să se bucure de Sărbători, deși aceasta e cumva parte din job – poate voi trimite un email fals, copiat de pe internet. Nu vreau să îmi ureze nimeni nimic, nu vreau cadouri, nu vreau petreceri.

Probabil o să stăm acasă, încercând fără succes să nu ne amintim îngrozitorul Crăciun din urmă.

11 dec 2010: Pe 28 decembrie 2009, ii incurajam pe mama si pe fratele meu “sa vedeti ca peste un an nici n-o sa ne vina sa credem ca am reusit sa depasim acest moment oribil” (inmormântarea tatălui, capul familiei, nucleul, forta creatoare si tamaduitoare a casei). “Da, dar cum o sa rezist eu un an de zile?”, mi-a raspuns mama, agatandu-se fara speranta de teoria ca durerea pierderii incepe sa scada dupa 1 an.

Iata-ne azi, 11 decembrie, la pomana de un an, cu dezlegare la peste. 16 rude si prieteni de familie cuminti, fiecare isi stiau locul si rolul, pentru ca mai participasera deja la pomenile de pe parcursul anului (timp in care si-au continuat viata nestingheriti, cum este si ideal). Fiica, vaduva si mama celui pomenit – singurele care mai pot varsa lacrimi autentice, sufocate in batiste, mai ales la mentionarea numelui “adormitului, robului Tau”.

Ritualurile noastre religioase (in special predica citita de preot) cred ca nu incurajeaza procesul de vindecare a celor indoliati (familia apropiata):
a. rece, impersonal, preotul citeste despre viata de apoi si mantuire, dar (aproape) deloc despre ajutorul pe care Dumnezeu / rudele il dau celor vii (Ce recomanda Dumnezeu celor indoliati pentru vindecare?). Si ramai cu intrebarea “Oare acest preot ar fi si un bun duhovnic?” – o decizie greu de luat mai ales de catre un indoliat ca nu frecventeaza biserica, dar ar face aproape orice sa scape macar 3 minute de focul din inima.

b. “Vesnica pomenire” – pe mine ma ravaseste fragmentul asta din cantare si este unul din motivele pentru care nici nu am vrut initial sa particip la aceasta pomana (stiam ca o sa ma faca sa plang si o sa ma doara capul si ochii). Dar nu cred ca este de ajutor pentru indoliat sa se gandeasca permanent, continuu la cel disparut, mai ales in perioada in care rana este foarte dureroasa (1, 2 sau 5 ani, depinde). Cei care sufera trebuie sa accepte ca este OK sa nu te simti vinovat(a) daca te simti bine, daca incepi relatii noi, daca arunci o parte din obiectele celui drag etc.

Fireste ca, pe parcursul mesei, nimeni nu a indraznit sa deschida povesti despre tata, asa cum se obisnuieste la pomenile de an pentru batrani.

Toata lumea pare sa se obisnuit cu ideea ca tata nu mai e, in afara de noi.

23 dec 2010: Astept ziua in care amintirile despre tata imi vor crea stari sufletesti vor fi pozitive, calde, reconfortante – am auzit ca, la un moment dat, asa se va intampla.
Muzica inseamna emotie si poate schimba starea de spirit inca de la primele sunete. Eu chiar si dupa 1 an, inca nu pot sa ascult cantece cu versuri despre parinti (mai ales despre tata), cantecele pe care le-am ascultat impreuna cu el, cantece despre Craciun. Si cine stie cate altele pe care nu le-am “descoperit” inca.

Cam in aceeasi zi, poate imi va face “placere” sa povestesc cu mama despre diverse intamplari cu tata, clipe memorabile – pe care le port in minte si in suflet, dar nu ma simt deloc confortabil sa le aduc in discutie cu nimeni.

“Pentru mine, nu a trecut un an, nu a trecut nici macar 1 zi, inca mi se pare ca el s-a dus la piata” – mama a revenit la xanax in perioada “reconstituirii” psihologice a ingrozitoarelor zile de acum un an.

24 aprilie 2011: Pastele nostru doare si este o umbra palida si trista a Pastelui de altadata.
Nu mai stiu exact cum ma simteam anul trecut pe vremea asta, dar sigur atunci am plans mai mult, am adormit mai greu si am oftat mai des.
Este a doua ”sarbatoare” de Pasti fara tata si e la fel de searbada ca anul trecut, doar ca acum suntem eu si mama, fratele meu fiind plecat. Repere care se repeta: ore indelungi in fata televizorului, apatie, tacere apasatoare, incapatanarea de a iesi din casa (desi e un soare mare pe cer), telefoane care suna fara sa le raspundem – nu vrem oaspeti, nu vrem urari, nu transmitem urari.

Eforturile mele de a insenina atmosfera de grota lugubra nu au succes si sunt intampinate cu o spranceana neincrezatoare ca se mai poate intampla ceva bun in viata asta. Totusi, cand si cat pot, ma detasez de aceasta stare: ma retrag sa citesc o poveste inedita, sa lucrez la ceva ce imi place, sa ascult muzica, sa visez la viitor – si nu ma simt vinovata, pentru ca tatei ii placea sa fiu fericita, sa ma bucur de viata.

Altadata, din casa noastra rasunau muzica populara si rasetele noastre complice la glume pline de farmecul unui om imposibil de inlocuit. Care, daca ne-ar putea vedea, si-ar reconfirma dragostea pe care i-o purtam, dar s-ar intrista vazand ca nu reusim sa ne invioram zilele, ca pofta lui de viata nu a fost contagioasa, si ca, si dupa 16 luni de zile, revolta si jalea s-au imbibat in peretii casei si rar, pentru scurte clipe, uitam ce ni s-a intamplat si ne bucuram.

M-am apucat de gatit. Ma intreb cum i-ar fi placut tatalui meu puiul meu cu legume la cuptor. Sau ca am inceput sa fac curat in masina si am mai multa grija sa evit gropile.

Ce fericita eram cand traia tata …

31 mai 2011: Formele doliului dupa 11 luni. Rica Raducanu este un fost fotbalist roman. Rica Raducanu seamana cu tata in moduri care ma tulbura de fiecare data cand se nimereste sa il prind intr-o emisiune televizata. Are un chip aproape patrat, nasul mare, proeminent, buzele subtiri, cea de sus aproape ca nu se vede deloc, ochii mici si luminosi, palmele mari si butucanoase. Are gesturi grabite, este dezinvolt, spontan, auto-ironic, face oamenii sa rada cu si de el.

Cum am ajuns la “performanta” de a trece ore intregi, poate chiar zile, fara sa mai simt dorul si tristetea absentei lui, se pare ca am nevoie de stimuli mai puternici pentru a plange, pentru a-mi aminti. Desi toata viata mea actuala e consecinta plecarii lui premature, parca am inceput sa uit incet felurile in care interactionam cu tata.

Sa uit cum il sunam in perioada facultatii, de la Bucuresti, pentru orice fleac, pentru ca stiam ca ii place sa ma ajute de la distanta si voiam sa simta ca are inca un rol important in viata mea, chiar daca am plecat de acasa si ma descurc.

Sa uit cum, la 21.00 cand veneam de la patratelul meu de multinationala, insista sa vorbim si pe mess, ”ca sa invat si eu sa tastez mai repede” zicea, si eu nu mai conteneam sa ii trimit multe emoticoane cu inimioare si pupici, desi nu sunt nici acum sigura ca stia ce reprezinta sau ca macar le vedea fara ochelari. Si cum, rasfoind intr-o zi pe internet, mi-a spus amuzat la telefon ca “nu doar marimea textului de pe monitor ar trebui marita, ci si literele de pe taste”.

Si cum, la ultimul nostru Craciun, a luat coaja de la o portocala si s-a jucat cu noi de parca aveam 5 ani. Si parca timpul se oprise in loc si tot ce exista pe lume eram noi patru, in siguranta, impreuna, fericiti de nu mai stiam de noi. Sau cel putin asa imi amintesc acum. Deci poate nu am uitat ce era mai important.

Ma bucur foarte mult ca am tinut jurnalul acestei calatorii extraordinare care a fost trecerea de la viata CU tata la o viata noua, in care el lipseste, dar simt inca toata dragostea lui. Tatal meu a fost un om minunat, care merita toate lacrimile care mi s-au innodat in barba in lunile dupa moartea lui. Si poate ar fi fost mai multe daca nu as fi realizat ca el nu vrea sa ma vada plangand, ci fiind vesela si amuzanta, cum a fost el toata viata lui.Un om pentru care a meritat sa traiesc un an de doliu dublu: al meu (ca fiica) si al mamei (ca vaduva) – impreuna intr-un proces de acomodare al naibii de greu.

Acum dorm pe partea lui de pat, dar nu l-am visat deloc. Aduc painea pe masa si platesc facturile (avem un venit mai mare ca niciodata, dar suntem atat de saraci). Port cu mine setul lui de chei de la masina (si-mi amintesc adesea cum ne zicea “Abia astept sa va luati voi masina voastra, ca sa o bruschez si eu asa”).

Mereu mi s-a zis ca seman cu el. Un compliment mai frumos nici nu-mi pot imagina!


Mihaela

Înapoi la “POVESTEA TA”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 1 vizitator